Fairy's Corner

Dorești să intri, poftește, ia un loc. Aici e despre ce fac eu și despre mine. Creez. Mamă de Taz, iubitoare de rochii și pantofi, de Crăciun în familie, de Franța și de sarcasm, consumatoare de glucide, cofeină și povești. Visătoare la o viață la țară, mereu îndrăgostită de bărbați pe care nu i-am cunoscut. Așază-te mai bine dacă îți plac florile, plajele, vinul și zmeura, rămâi la masă dacă și tu cânți în gura mare când conduci sau dacă felul tău de-a râde e în hohote. Îți chem un taxi dacă uiți că aici e despre mine.

Sunt o babă comunistă

Din ciclul "Ce-am mai făcut, ce-am mai desfăcut", raportez că m-am mutat. Iar. Tot la câțiva ani mă apucă dorul de ducă și intru în panică dacă mă mai trezesc în același loc.
M-am mutat în mansardă, mereu mi-au plăcut mansardele. În prima dimineață, când am deschis ochii și am văzut vârfurile unor copaci și cer, am zis Gizăs, când am ajuns la munte că nu-mi aduc aminte să fi avut în plan?!
Atâta de fascinată am fost de lumina ciudată, de bolte, de spațiul larg, de dressingul în care-mi văd toate hainele, toți pantofii, toate gențile, de terasa imensă, de faptul că parcul e la poartă, încât am omis câteva mici amănunte, drept pentru care, în câteva luni, am reușit următoarele:

1. Să reclam dezvoltatorul unui șantier din apropiere pentru cimentul de pe mașină și de pe geamurile din acoperiș.
2. Să reclam la Luxten un moș libidinos care înlocuia stâlpii de lumină și avea niște comentarii de făcut ori de câte ori ieșeam cu Taz.
3. Să reclam un patron de terasă pentru muzica dată atât de tare încât îmi sărea perna de sub cap.
4. Să reclam la RER măturătorii care se fac că nu văd mizeria de pe stradă.
Ce-am rezolvat în demersurile mele de cetățean model?

1. Dezvoltatorul vieții a venit la poartă și a râcâit cimentul de pe capota mașinii cu unghia: Da, doamnă, curățăm tot ce a fost murdărit.  
2. Luxten încă n-a reacționat oficial, dar moșul tace mâlc dacă mă vede și e atât de absorbit de obiectul muncii, un târnăcop, încât nu ridică ochii din pământ.
Și eu aș fi fost la fel dacă la avansuri libidinoase mi se răspundea cu Tataie, tu nu te uiți la tine? Abia îți ții vânturile în pantaloni, nu mai ai dinți în gură, ai 1m 50 și 100 de ani, ce crezi că-mi poți face tu mie? Poate să-mi spui povești, deși mă îndoiesc că poți să legi două vorbe.
Doar că eu n-aș face niciodată avansuri unor oameni care-și văd de treaba lor. Așa e mersul lumii, nu te poți aștepta să fii ferit de prostie odată ce ieși din bula ta în care e cald și bine. Evident că a dat să zică ceva, nu putea să tacă, colegii în fața cărora se dădea cocoș îl priveau. N-a apucat decât să miște buzele. Dacă mai scoți un sunet, îți dau și-un cap în gură. Cred că i-am zis și Jegosule! Dacă nu i-am zis, sigur am gândit.
N-am dat niciodată niciun cap în gură nimănui, nici nu știu tehnic cum se face, dar eram în stare: era 8 jumate dimineața iar starea mea de spirit până pe la 10 00 este de la grumpy spre violently grumpy.

3. Patronul de club/terasă a primit chiar și două amenzi într-o singură seară iar eu am sunat la 112 de 5 ori. O singură dată am mai sunat la 112, când a luat foc casa lui nea Gheorghe, vecinul mamei.  Acum am deja linie directă la Secția 14 de Poliție, nu o mai țin ocupată pe cea de urgențe. La un moment dat, am crezut că sunt nebună și că doar eu nu pot dormi din cauza zgomotului. Dar cică nu, au mai sunat și alții, tot degeaba. La 15 minute după ce pleacă Poliția, bubuiala începe iar. Din câte știu, amenda e între 500 și 1000 de ron. Presupun că încasările sunt fabuloase dacă își permit să plătească amenzi în loc să dea the fucking music mai încet. Care nici măcar nu e muzică, nu se aude niciun acord, nicio armonie, ci doar o bubuială, niște vibrații pe care nu le estompează nici dopurile de urechi, nici perna înfundată peste cap. N-aș vrea să dezvolt o relație de prietenie cu polițiștii de la Secția 14 sunându-i iar și iar, așa că am început campania de strângere de semnături pentru retragerea autorizației de funcționare.

4. RER este o companie a secolului vitezei, clar: mi-a răspuns la sesizare după o lună. După ei, s-au luat măsuri, după mine, le-aș îndesa pe gât niște crengi sau un sac imens, plin, care stau de două luni în același loc. Poate n-au avut vizibilitate, am revenit și cu fotografii la a doua sesizare.

S-au dus pe copcă, ordinea și disciplina vor domni pe strada mea! Mai ales că vecinul din dreapta mă susține, în fiecare seară ne întâlnim la poartă și ținem scurte ședințe în care ne informăm reciproc despre starea obștei. Are vreo 60 de ani, e director pe la o instituție din asta fost comunistă și privatizată după ureche, are șofer care îl așteaptă dimineața și nimic nu-i scapă: Apanova nu deschide un canal fără să fie el de față.
Am un feeling că, atunci când se va retrage, îi voi prelua responsabilitățile de activist de cartier. 

Săptămâna cu cod roșu





Florile Mădălinei










Buchetul Lizucăi





Florile Erikăi

Întodeauna mi-am dorit să fac un buchet numai din gypsophila aka baby's breath aka floarea miresei.
Și uite că Erika mi-a împlinit dorința, a vrut un buchet "ca un bulgăraș". Bulgăraș care, pesemne, i s-a părut lui Taz că e mingea lui căci tare i-a mai dat târcoale.






Making of cărți cu flori

Cred că toate doamnele învățătoare din București au primit la serbare o carte cu flori. Mai mari sau mai mici, lumea nu s-a plictisit de ele, doar eu dau ochii peste cap și aș vrea să mai fac și altceva în afară de flori în cutie. Nu că-mi displac, dar oriunde mă învârtesc văd aranjamente florale în cutie: au apărut atâtea fătuci care înfig niște trandafiri într-un burete!
Dragele mele, aceasta e o zi în care mă simt generoasă, drept pentru care am să vă împărtășesc 5 secrete și am să vă ghidez puțin pașii (primii, ăia pe care i-ați sărit când ați intrat în lumea florilor)
1. florile se pregătesc pentru lucru astfel: se taie codițele câțiva cm, se curăță frunzele, acele și tot ce va mai sta în apă, se înlătură petalele deteriorate.
2. se hidratează bine înainte să le înfigeți, altfel îi veți da clientului niște flori care se pleoștesc a doua zi.
3. fiecare floare trebuie să aibă suficient spațiu în aranjament. Se a-ran-jea-ză. De aceea se numește ARANJAMENT și nu grămadă. Just common sense, nu noțiuni avansate.
4. alternați texturi și volume, arătați clientului vostru că aranjamentul pe care îl plătește e "muncit". Altfel, livrați o cutie (20 ron), 1 burete (2,5 ron) și 15 trandafiri (37,5 ron).
5. învățați câte ceva despre mecanică, floristica modernă se face chiar și cu bormașina. 
Bonus:
6. scăpați de admirația față de Preston Bailey și aranjamentele lui florale de tip Bamboo.
Succes și inspirație să aveți! 



Iulicika e nașă mare

Pe Iulicika o știu de muuuult și când povestesc despre ea, nu uit niciodată să menționez nunta ei de la Clos des Colombes. Mi-au fost dragi întâi locul, ea și omul ei, amintirile, mai apoi poveștile ei cu lipoveni și, de câțiva ani încoace, Victor, băiețelul lor minunat cu ochi maaaari de mieluț.
A zis că vrea în buchetul ei un apus de soare. Fără trandafiri și eucalipt. Mno, am încercat, asta mi-a ieșit. Mi-a zis că mă iubește.



Botez Adam


Adam e delicios. Poate cu ochii negri și jucăuși, poate cu freza în toate părțile, poate cu costumașul de in alb, poate pentru că a vrut să guste din tot ce i-a ieșit în cale, de la telefon, săpun de măsline, propria sanda, telecomanda, dopul de plută de la sticla de mir, poate pentru că este mai mare decât bebelușii cu care "colaborez" de obicei, cert e că m-a cucerit pe loc și pentru totdeauna. Tot așa și mami, și tati. Nu că erau ciufuliți mi i-a făcut dragi, ci pentru că erau senini, frumoși și relaxați. 


 










Cum nu m-am îndrăgostit de Istanbul

Această postare s-ar putea numi foarte bine Cum a sărbătorit soră-mea 25 de ani de căsătorie la Istanbul cu mine, nu cu bărba-su, așa cum era planificat, dar cum aici nu e despre ea, ci despre mine, am să las titlul neschimbat.

Am plecat într-o joi voioase pline de draci; nici cu o jumătate de ora înainte de a porni spre aeroport nu știam dacă pot să plec sau nu. Am apucat să arunc niște fuste, periuța de dinți și încărcătorul de telefon în valiza cu dungi de zebră și m-am aruncat pe bancheta din spate a mașinii, unde soră-mea era deja instalată. Tot drumul am zbierat amândouă la telefon, încercând să mai rezolvăm din mulțimea de chestii rămase neterminate. Într-o secundă de liniște am apucat să mă întreb unde au dispărut bucuria și neliniștea aceea plăcută de dinaintea unei călătorii, pentru că tot ce voiam era să îi spun șoferului să întoarcă și să mă lase în fața casei.

Am ajuns la Istanbul cât ai clipi și tot cât ai clipi m-am rătăcit de soră-mea. Să mergi cu ea undeva e o aventură, nimeni nu poate ține pasul. Calcă hotărât, are compasul mare, schimbă direcția într-o clipă, își face loc în cea mai compactă mulțime; dacă o scapi din ochi o secundă, ai pierdut-o, pa. Avem tot timpul aceeași discuție: Hai odată, mergi de zici că stai, strigă ea la mine. Dar unde ne grăbim, soro? răspund eu.

Ne grăbeam la hotel. 4 stele, în buricul târgului, la Laleli. Ne organizaserăm, aveam hartă, aveam adresa. Și dacă străzile ar fi avut și plăcuțe cu nume, poate am fi și găsit-o. 4 oameni am întrebat de strada noastră, în engleză, evident. 3 au dat din mâini neputincioși, al patrulea ne-a indicat direcția bună. Hotelul era la 50 de metri distanță față de stația de metrou. Hi hi hi, ho ho ho, check in, have a nice stay, ne mai hăhăim un pic cu bell boy-ul, inspectăm camera, conchidem că au avut un fotograf tare priceput și ieșim pe straße să mâncăm humus și pește, și fructe de mare, și legume la grătar, și baclavale, și fistic, și ayran că doar de asta veniserăm.
Am fluturat meniul de câteva ori și deja obosisem: toate felurile de mâncare semănau, toate farfuriile din fotografii  erau pline ochi, deci nu trebuia decât să pui degetul la întâmplare și sigur primeai ceva comestibil. Zis și făcut: dorada, un sfert de cartof, o frunză de lăptucă și un degetar de legume. Pâine albă din aceea de la supermarket, cu gust de carton. Mno. Mâine va fi mai bine, măcar nu ne-am culcat pe burta goală.

Culcat? O dizeuză cânta din tot sufletul ei în rusește chiar sub geamul nostru și a tot cântat, îmi venea să mușc din perna fleșcăită pe care mi-o pusesem peste urechi. Soră-mea dormea dusă, după ce smulsese neonul minibarului ce lumina a giorno camera. A naibii, la București se plânge tot timpul de insomnii! Într-un final am adormit și eu, nu știu dacă a tăcut privighetoarea sau dacă am leșinat eu de epuizare.

M-am trezit in lălăiala unui muezin care-și chema oile la rugăciune. Doamne, ce l-am mai bombănit pe Orhan Pamuk! Și obiceiul ăsta al meu să vreau să merg în locuri despre care citesc în cărți bine scrise sau pe care le văd în filme bine făcute. Păi in "Istanbul" nu scria nicăieri ca muezinii se trezesc înaintea găinilor și cântă la megafoane! Cinstit vorbind, la cum striga al nostru, am zis să vezi acum ce dă năvală lumea la rugăciune.  Nu era nici țipenie pe stradă, că m-am uitat pe fereastră. Mașini mari de gunoi măturau și spălau străzile. Cu o seară înainte, la fiecare pas loveam ba un pahar de plastic, ba un șervețel făcut ghemotoc, ba o cutie de carton.

N-am apucat să-mi termin gândurile luminoase că soră-mea era îmbrăcată, încălțată, cu rucsacul în spinare: hai, ce faci, dormi? Da' unde ne grăbim, soro? Hai odată că n-am venit aici să stau în cameră. Am plecat cu părul vâlvoi, nebuna era deja în lift când eu eram în pijamale... Am apucat să cer să ni se schimbe camera pe motiv că am învățat deja repertoriul de melodii rusești; foarte amabili, n-am ce să zic, no problem, you go, we will move your luggage. (Și-asa a fost, seara când ne-am întors aveam bagajele într-o camera linistită: nu se mai auzea muzica, Inshallah, ci zgomotul ventilatoarelor de la metrou. Și meciul din camera alăturată.)

Soră-mea, organizatoarea aventurii, făcuse cercetare serioasă, avea lista cu 50 de locuri pe care trebuia sa le vizităm, 50 de chestii pe care trebuia să le cumpărăm și 50 de mâncăruri pe care trebuia să le mâncăm.
Eu aveam o singura țintă: scările și aleile de pe acoperșul Marelui Bazar. Mă și vedeam printre coșuri de fum și antene, urcând și coborând treptele pe care le urcase si coborase James Bond când se lupta cu dușmanii și salva omenirea de la dezastru.

Am ajuns la Moscheea Albastră când nu aveam voie să intrăm decât dacă ne rugam. Mă uit la soră-mea, nu părea să aibă nevoie de alinare divină, ronțăia la un porumb fiert, iar eu n-am nicio relație cu dumnezeu, deci am făcut stânga împrejur și ne-am dus la Topkapi, la Suleyman Magnificul acasă. Am luat biletele cele mai scumpe, să nu cumva să ne scape ceva. Voiam să văd cu ce se îmbrăcau, pe ce mâncau, pe ce stăteau, în ce-și țineau hainele și bijuteriile opulente pe care le văzusem în atlasul de istorie, armele pe care le-au încrucișat cu ale moldovenilor. Voiam să-mi fac o idee despre cum trăiau, cu ce se ocupau toată ziua, cum era organizată munca la palat. Am vazut 5 ligheane, 3 carafe, 20 de farfurii si 4 oale maaaari pentru șerbet. Sabia lui Ștefan cel Mare. 5 rubine și 16 smaralde. Poate trebuia să mă uit la serialul ăla turcesc la care se uita mama...
Camera Circumciziei este expresia glorioasă a monotoniei pe care am tot simțit-o plimbându-mă pe aleile cu panseluțe galbene: avea pereți, un divan și o vatră. Divane și vetre în fiecare cameră, peste tot, primprejur, nimic altceva.

Jumătate din camerele palatului erau închise, posibil să fie acolo ce speram eu să văd, dar acum nu mai sunt curioasă.

Am mai stat un pic pe terasa de marmură deschisă spre Cornul de Aur, am respirat briza, am făcut cu greu câteva poze prin pădurea de stickuri de selfie și am plecat spre Sfânta Sofia. Frumos, dar nu prea. Da, e veche. Da, e istorie. Nu, nu m-am simțit nici pătrunsă de sacralitate, nici copleșită de monumentalitate.  Posibil să fi avut eu așteptări prea mari. La Moscheea Albastră m-am simțit ca americanii ăia care sunt dezamăgiți de mărimea Giocondei la Louvre: așa mică e?
Păi dacă se ocupa preafericitul nostru de ea...
Mă rog, am căscat regulamentar gura la tavanul boltit, am fluturat de colo până colo pungile de plastic în care ne puseseră încălțările, am râs cu lacrimi de soră-mea căreia i-au dat o fustă urâtă să o tragă pe dânsa că cică era prea sexy. Nu m-a lăsat să o fotografiez îmbrobodită cu basmaua bleu, bluza gri cu dungi roz, fusta verde și șosetele roz fosforescent.
Ea a mai lipăit o vreme prin moschee, eu am plecat sa mă uit la oameni. Tare aș fi vrut să fiu în gândul unora.

Ploaia ne-a prins într-un magazin de dulciuri, Haviz Mustafa. Acolo mi-a plăcut, de ce să mint. Mi-a plăcut locul, mi-a plăcut povestea locului. Am mâncat doua porții de borek de parcă n-ar fi fost. Și încă una de kunefe. Și-aș mai fi vrut și un castronel de orez cu lapte, dar deja mă strângea rochia în talie. Acolo am luat hotărâri importante pentru viitorul meu: dacă vreodată o să fiu suficient de bogată, îmi voi angaja un cofetar turc.

Dar unul care să vorbească și altă limbă decât cea în care l-a născut mama lui. Tare frustrant e să nu te poți înțelege om cu om. Să întrebi ceva în engleză și să ți se răspundă în turcă. Și tare trist e să vezi tineri de 20 de ani, cu smartphone și căști în urechi, dând din umeri a neștiință, necunoscând engleza nici la nivel de stânga, dreapta, înainte sau înapoi. Nu m-am mai lovit niciodată de zidul asta. Vorbesc engleza și franceza cu ușurință, am cunoștinte basic de spaniolă, italiană, ba chiar și germană sau greacă dar eu cu oamenii ăștia nu am reușit să mă înțeleg. Poate am avut  eu nenorocul sa îi întâlnesc pe cei mai nătângi, dar dupa 5-6 încercări nereușite am trecut pe modul ignore everything. Ceea ce mi-a folosit în Grand Bazar. Unde nu m-aș fi dus dacă știam că e doar o variantă mai scumpă a Pieței Obor. Pe primii 20 de vânzători de te miri ce i-am refuzat politicos, pe următorii îmi venea să sar să-i zgârii și să-i mușc. Toți au ceva să-ți spună, toți au ceva să-ți arate, toți vor să știe de unde ești, toți îți zic ce beautiful lady ești.
Nu am găsit scările care duc pe acoperiș, cică e interzis să urci, James Bond a avut permisiune specială să filmeze acolo. Am răscolit internetul, câțiva aveau niște ponturi, dar destul de vagi. Oricum, la cât eram de amețită de strigături și vânzoleală, sigur mă prăvăleam naibii de pe vreun acoperiș.

Turcii cred că s-au născut comersanți: oriunde mergi pe stradă, toți au ceva de vândut, una-două îți vâră ceva sub nas de te și sperii. Eu, când mă plimb, de regulă visez și tare greu mi-a fost să fiu trezită la fiecare pas, ba odată mi-a sărit cafeaua din mână de spaimă: un moș voia să cumpăr baloane de săpun. Coronițe din flori de plastic, tablouri cu cascade și leduri, parfumuri, huse de Iphone, titirezi, gheruțe de scărpinat scalpul, bumeranguri. Unul mă îmbia să-mi cremuiască pantofii pe un dispozitiv din acela din secolul XIX. Nu mă vezi, boss, că am sandale?!

Când nu strigă cineva, claxonează o mașină sau un tramvai. Cred că turcii așteaptă cu răsuflarea tăiată ca bebelușii lor să claxoneze, nu să plângă atunci când se nasc. Că-i verde sau roșu, semaforul e de decor; dacă vrei să traversezi, ești pe cont propriu, supraviețuiește cel mai iute de picior. Mă simțeam ultima fraieră când așteptam cuminte la semafor în timp ce toată lumea era deja dincolo când se făcea verde.

Am bifat tot ce avea soră-mea pe listă, ne-am pozat peste tot, am băut cafea turcească și ceai, ne-am uitat la luminițele de pe Bosfor și de pe un mal, și de pe celălalt, am mâncat castane și covrigi cu susan, am cumpărat oregano și sumac din Piața de Mirodenii, am urcat și-am coborât toate scările și străzile în pantă, pupat Piața Taksim.





Mă întorc acasă cu bășici în talpă, cu un dor mare de Taz, cu convingerea că sunt mai buni covrigii cu susan de la Viena și cu o dorință  mare de a merge într-un loc frumos. Promit că dacă vreodată mai simt nevoia să mă întorc la începutul secolului  XX, am să mă plimb pe Lizeanu.

Scriu din aeroport, unde nu mă pot conecta la internetul FREE până nu le furnizez un număr de telefon la care să primesc un sms cu password-ul de acces. Încă îl mai aștept. Am ajuns în aeroport acum câteva ore bune.
Scriu și, din când în când, sorb din cafea. Tot din când în când vine câte un ospătar și dă să-mi ia ceașca de pe masă, ceașcă în care e evident că mai am cafea. Primilor doi le-am zâmbit și i-am rugat să mi-o mai lase. La al treilea am mârâit un Leave it! suav ca freza stomatologului pe gingii.
Mi s-a făcut poftă de ceva dulce. Iau și un iaurt cu bucăți de fructe. Cer o linguriță și primesc un cuțit. Repet numele tacâmului de care am nevoie, mi se întinde o furculiță. Risc să-mi arate toata vesela, mai bine mă intind peste tejghea și-mi iau singură o linguriță.

A început Ramadanul, sărbătoarea iertării și a împăcării. Niște descreierați au găsit de cuviință să serbeze detonând bombe, omorând 9 oameni, rănind câteva zeci și devastând totul la Vezneciler, la 100 de m distanță de hotelul nostru.